continuare curs administrativ

Votul este întotdeauna personal, neexistând delegare de vot. Prin urmare votul emis pentru alţii este nul şi chiar fraudulos.

            Cvorumul de vot se referă la numărul de membri necesar pentru a vota, în vederea asigurării reprezentativităţii minime, impusă de principiul majorităţii. Acest cvorum poate să fie simplu, adică jumătate plus unul din numărul total al membrilor organului colegial sau calificat când legea prevede un număr mai mare de participanţi pentru adoptarea unor acte de autoritate .

            În stabilirea rezultatelor votării, legea cere o anumită majoritate pentru ca decizia de adoptare a actului administrativ de autoritate să fie luată. Această majoritate poate fi simplă, absolută sau calificată.

            Majoritatea simplă este majoritatea raportată la cvorumul de vot, adică pentru adoptarea valabilă a deciziei trebuie să voteze jumătate plus unul dintre cei prezenţi. Ea este deci inferioară cvorumului de vot.

            Majoritatea absolută este majoritatea raportată la numărul total al membrilor organului colegial care trebuie să voteze în favoarea deciziei adoptate. Prin urmare această majoritate coincide practic cu cvorumul de vot şi asigură o stabilitate mai mare a măsurilor luate.

            Majoritatea calificată este o majoritate mai mare de două treimi sau trei pătrimi, din numărul total al membrilor organului colegial şi este prevăzută de lege pentru adoptarea unor decizii de mai mare importanţă. Bunăoară, hotărârile privind bugetul local, stabilirea de impozite şi taxe locale, administrarea domeniului public şi privat al comunei sau oraşului, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, amenajarea teritoriului şi asocierea cu alte consilii sau cu agenţi economici din ţară şi străinătate se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor consiliului local.

            Încălcarea formelor procedurale concomitente adoptării actului prevăzute de lege, atrage nulitatea absolută a actului juridic adoptat.

                        1.5.4. Procedura posterioară adoptării sau emiterii                                                          actului administrativ de autoritate

            Această procedură constă în îndeplinirea unor formalităţi ulterioare etapei de adoptare sau emitere a actelor administrative de autoritate. Ele privesc în principal semnarea sau contrasemnarea actului administrativ de autoritate, înregistrarea şi parafarea lui, obţinerea aprobării, confirmării sau ratificării  actului din partea organului competent, când legea prevede acest lucru, aducerea la cunoştinţă publică a actelor normative şi comunicarea celor individuale, persoanelor interesate.

            Semnarea actului administrativ este operaţiunea tehnico-materială prin care conducătorul organului administrativ sau persoanele prevăzute de lege consfinţesc transformarea proiectului actului administrativ într-un act juridic care poate fi pus în executare în mod valabil .

            În cazul actelor adoptate de organele colegiale legea prevede uneori, pe lângă cerinţa semnării şi pe cea a contrasemnării actului de către alte persoane . Bunăoară , hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de primul-ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare .

            Actele administrative de autoritate adoptate de organele colegiale pot fi semnate chiar de persoane care au votat împotriva actului, atunci când această obligaţie le revine ca urmare a funcţiei deţinute .

            După semnare, actul administrativ este transmis serviciului specializat pentru a fi înregistrat, datat şi ştampilat. Numărul de înregistrare este şi numărul actului. Apoi se iau măsuri de păstrare a actului şi de aducerea lui la cunoştinţa publică sau de comunicare celor interesaţi .

            Actele administrative ulterioare adoptării sau emiterii actului de autoritate, cât şi operaţiunile tehnico-materiale, nu produc efecte juridice prin ele însele ci au un rol deosebit în executarea actului administrativ de autoritate .

                                  

                        1.6. Competenţa adoptării sau emiterii actului

                                           administrativ de autoritate

            Adoptarea sau emiterea actelor unilaterale se realizează de către autorităţile administrative în limitele abilitării lor legale.

            Reglementarea legală a competenţei organelor administrative rezultă din actele normative ce le stabilesc atribuţiile, din legile speciale cu caracter derogatoriu sau completator a abilitării legale şi chiar din principiile de drept .

            Exerciţiul competenţei organelor administrative este atât un drept, cât şi o obligaţie, ele neavând posibilitatea legală de a renunţa la dreptul lor sau de a pretinde, menţinerea acestor competenţe în caz de modificare .

            Competenţa este permanentă şi nu se epuizează prin exercitare. Ea conferă organelor administrative dreptul de a hotărî sau de a dispune prin acte de decizie, asupra problemelor ce intră în sfera activităţii lor. Această competenţă poate avea un caracter exclusiv, când prin lege se stabilesc unele atribuţii, numai în sarcina unei autorităţi sau a unui funcţionar de decizie . În asemenea situaţii organul ierarhic superior nu se poate substitui organului inferior , având doar posibilitatea de îndrumare , coordonare şi control asupra actelor emise .

            Încălcarea regulilor de competenţă constituie o ilegalitate de ordine publică. Caracterul de ordine publică a competenţei nu permite ca o decizie luată de o autoritate necompetentă să poată fi confirmată sau ratificată, a posteriorii, de către autoritatea competentă.

            Funcţionarii de decizie au competenţa de a emite acte administrative, numai după învestirea lor legală în funcţie. Când o astfel de învestire este viciată, funcţionarul respectiv apare ca un funcţionar de fapt a cărui acte sunt în principiu lovite de nulitate .

            În pofida caracterului de ordine publică, "urgenţa" şi "teoria funcţionarului de fapt" corijează, în anumite cazuri excepţionale, rigorile extreme ale regulilor de competenţă. Bunăoară potrivit teoriei generale a urgenţei, este admisibil ca în unele situaţii urgente, deciziilor luate de o autoritate necompetentă, să li se recunoască producerea de efecte juridice.

            Pe de altă parte, teoria funcţionarului de fapt fiind proprie materiei competenţei, constă în recunoaşterea validităţii actelor juridice încheiate de către o persoană neînvestită legal întrucât este considerată ca o autoritate de fapt. Fără intervenţia unei astfel de teorii, toate deciziile luate de către o autoritate fără învestire legală, ar fi considerate ca ilegale cu consecinţe practice deosebite.

            Actele normative trebuie să fie emise sau adoptate de către autorităţile administrative, în limitele competenţei lor teritoriale şi materiale. În dreptul nostru administrativ nu există un principiu de determinare a competenţei teritoriale a autorităţilor administrative . Prin urmare această competenţă este stabilită, în unele cazuri, de domiciliul persoanei, de locul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii ori de locul situării bunului.

            Competenţa materială priveşte adoptarea sau emiterea actelor administrative în limitele abilitării legale şi poate fi generală sau de specialitate .

            La nivel central Guvernul are o competenţă generală iar pe plan local aceasta aparţine consiliilor judeţene, locale şi primarilor.

            Competenţa materială de specialitate priveşte obligaţiile legale ale organelor de specialitate, în adoptarea sau emiterea actelor administrative, şi în limitele impuse de specializarea lor .

            Prin urmare competenţa ca element formal al actului administrativ unilateral este una din trăsăturile esenţiale (substanţiale) care determină caracterul juridic al manifestării de voinţă a autorităţii administrative .

                        1.7. Forma actului administrativ unilateral

            Forma actului administrativ priveşte modalitatea în care se exprimă voinţa juridică cuprinsă în decizia autorului actului. Această voinţă poate fi exprimată în scris sau oral.

            Actele administrative nu sunt supuse unei forme externe determinate, întrucât nu există o formă comună pentru toate deciziile administrative. Totuşi metodologia generală de tehnică legislativă obligă autorii actelor administrative să respecte mai multe reguli care privesc: exprimarea în scris a voinţei juridice; modul de alcătuire a actului care trebuie să aibă anumite părţi constitutive ca de pildă titlu, formula introductivă, dispoziţii generale sau de principiu, dispoziţii de conţinut, dispoziţii finale şi tranzitorii; structurarea actului pe capitole, secţiuni, articole, alineate; modalitatea de scoatere din vigoare a actelor administrative, impunându-se principiul abrogării directe şi exprese; modul de redactare a actului care trebuie să se facă în limba română, într-o exprimare concisă şi accesibilă iar unde minorităţile naţionale au o pondere însemnată, conţinutul acestora se aduce la cunoştinţă publică şi în limba acestora.

            Expunerea în scris a voinţei juridice permite autorului actului o manifestare clară a voinţei sale, o aplicare întocmai şi dovada existenţei acesteia, în caz de litigiu. Totodată se asigură o mai bună respectare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi un control eficient de legalitate .

            În unele situaţii manifestarea de voinţă a autorităţilor administrative se face oral, când urgenţa problemei nu îngăduie exprimarea acesteia în scris sau când există o prevedere legală. Bunăoară Ordonanţa Guvernului 2/2001 aprobată prin Legea 180/2002 reglementează posibilitatea aplicării orale a avertismentului, ca sancţiune contravenţională.

            În cazul actelor normative forma scrisă este obligatorie şi reprezintă o condiţie de valabilitate a actului. Această obligativitate este impusă şi actelor administrative individuale, tot ca o condiţie a legalităţii acestora, când legea prevede astfel.

            Sancţiunea nerespectării acestor condiţii este nulitatea absolută .

                        1.8. Motivarea actelor administrative unilaterale

            Spre deosebire de actele jurisdicţionale, legea nu prevede obligaţia motivării actului administrativ de autoritate, dar această cerinţă rezultă din raţiuni de fapt şi de drept, constituind o garanţie a asigurării respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

            Interesul motivării actului administrativ unilateral poate fi privit din mai multe puncte de vedere. În primul rând cunoscându-se motivele care au stat la baza adoptării sau emiterii actului se evită un eventual litigiu dintre administraţie şi administraţi. Apoi motivarea actului obligă administraţia să nu ia decizii din raţiuni inavuabile, fapt ce elimină arbitrariul din activitatea acesteia. Totodată motivarea actului permite un judicios control administrativ ierarhic sau jurisdicţional.

            Conţinutul motivării trebuie să cuprindă consideraţiile de drept şi de fapt care au stat la baza emiterii sau adoptării actului. Această motivare nu trebuie să fie formulată în termeni generali ci ea implică dispoziţii explicite, astfel încât să permită cunoaşterea împrejurărilor care au determinat luarea deciziei.

            Motivele actului administrativ reprezintă un element de natură materială, care asigură legalitatea internă a actului. Ele pot fi de fapt sau de drept. Motivele de fapt sunt împrejurările care au determinat adoptarea sau emiterea actului administrativ de autoritate iar motivele de drept vizează dispoziţiile legale care stau la baza elaborării actului.

            Motivaţia actului administrativ de autoritate nu se confundă cu motivarea lui. În timp ce motivaţia este anterioară şi priveşte interesele care au stat la baza adoptării sau emiterii actului, motivarea este ulterioară şi se referă la acţiunea de evidenţiere a acestor interese sau motive.

            Adoptarea sau emiterea actului administrativ de autoritate fără motive duce la inexistenţa actului iar caracterul ilegal al acestor motive are ca şi consecinţă nulitatea actului. Sancţiunea nulităţii priveşte şi actele administrative de autoritate adoptate sau emise din eroare.

            În contextul legislaţiei actuale nearătarea (nemotivarea) în înscrisul probator al actului administrativ de autoritate a motivelor care au stat la baza adoptării sau emiterii lui, nu atrage sancţiunea nulităţii actului .

                        1.9. Obiectul actului administrativ de unilateral

            Obiectul actului administrativ de autoritate este unul din elementele de natură materială care determină efectele juridice ale actului.

            Prin efecte juridice înţelegem acţiunea sau inacţiunea umană concretizată fie în crearea, modificarea sau desfiinţarea unor reguli generale de conduită umană, fie crearea, modificarea sau desfiinţarea unor drepturi sau obligaţii pentru unul sau mai multe subiecte de drept dinainte determinate .

            Specificul acestui obiect constă în convergenţa activităţilor subiectelor raportului juridic administrativ şi a autorităţii statale. Prin urmare obiectul actului administrativ de autoritate constă în crearea, modificarea sau stingerea raportului juridic administrativ în temeiul legii şi a limitelor impuse de prevederile ei. Cu alte cuvinte, obiectul actului administrativ de autoritate îl constituie chiar obiectul raportului juridic administrativ .

            Pentru realizarea obiectului actului administrativ de autoritate trebuie îndeplinite mai multe condiţii. Astfel, acest obiect are un caracter unic, fiind o manifestare unilaterală de voinţă a autorului actului, în realizarea unui interes stabilit de lege. Deasemenea obiectul actului administrativ de autoritate este strict determinat de lege, având în vedere că subiectele raportului administrativ, nu pot stabili alt obiect. Ca urmare,obiectul actului administrativ de autoritate trebuie să fie licit, adică în conformitate cu dispoziţiile imperative ale legii. Totodată obiectul actului administrativ de autoritate este impus unilateral de autoritatea administrativă, ca parte supraordonată a raportului juridic. Acest caracter evidenţiază obligativitatea obiectului actului de autoritate, întrucât este stabilit în temeiul puterii publice .

            Datorită faptului că obiectul este un element esenţial (substanţial) al actului administrativ de autoritate, lipsa acestuia duce la nulitatea actului .

                             1.10. Modalităţile actului administrativ unilateral

            În general actele administrative de autoritate, reglementând drepturi subiective pure şi simple îşi produc efectele după adoptarea sau emiterea lor de către organele competente. Astfel, actele normative îşi produc efectele juridice din momentul adoptării şi de la data aducerii lor la cunoştinţa publică, fiind supuse principiului neretroactivităţii, cu unele excepţii. Executarea actelor administrative individuale se poate realiza de la data adoptării sau emiterii lor, a comunicării acestora persoanelor interesate sau la data fixată prin actul juridic.

            Complexitatea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice oferă însă situaţii când drepturile subiective ale adminstraţiei pot fi afectate de anumite evenimente  - termenul şi condiţia - denumite împreună modalităţi care afectează crearea, modificarea sau stingerea raportului juridic adminstrativ .

            Unele acte administrative, de pildă autorizaţiile, cuprind termene de valabilitate iar după împlinirea lor, acestea îşi încetează existenţa, indiferent că titularii au realizat sau nu conţinutul actelor .

            Alteori adoptarea sau emiterea actelor administrative ori executarea lor este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii prevăzute de lege . Bunăoară pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie cererea trebuie să fie însoţită de documentaţia tehnică, certificatul de urbanism, etc.

            Termenul este un eveniment viitor şi sigur care întârzie producerea sau determină stingerea efectelor unui act administrativ. El poate fi cert când se cunoaşte dinainte data producerii lui sau incert, în sensul că deşi se ştie că se va împlini, nu se cunoaşte data împlinirii lui.        Termenul, afectând producerea sau stingerea efectelor unui act administrativ, oferă titularului său mai puţină siguranţă decât un drept pur şi simplu cuprins într-o decizie administrativă. În acelaşi timp această siguranţă de realizare a dreptului afectat de termen este mai mare decât în cazul unui drept afectat de o condiţie.

            Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur, de a cărui îndeplinire depinde naşterea sau stingerea unui drept. Ea poate fi pozitivă, când naşterea dreptului subiectiv sau stingerea acestuia depinde de realizarea unui fapt pozitiv, în viitor dar nesigur, şi negativă, dacă efectele arătate depind de nerealizarea evenimentului.

            Modalităţile actului administrativ pot avea un caracter suspensiv sau extinctiv. Caracterul suspensiv al termenului întârzie exercitarea dreptului iar condiţia suspensivă afectează însăşi natura acestui drept. Termenul extinctiv odată cu producerea evenimentului viitor duce la stingerea dreptului subiectiv faţă de modalitatea condiţiei rezolutorii când acest drept se consideră că nu s-a născut niciodată.