ACŢIUNEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
CAPITOLUL I
ACŢIUNEA
ADMINISTRATIVĂ
1.
Consideraţii generale
Activitatea
administraţiei publice fiind deosebit de complexă, ca urmare a sarcinilor ce le
au de îndeplinit autorităţile administrative, procesul de executare a legii şi
al celorlalte acte bazate pe lege are un conţinut bogat iar înfăptuirea lui
reclamă diferite forme de activitate.
Acţiunea administrativă
cuprinde atât mijloacele juridice de concretizare a funcţiei administrative a
statului şi regulile de organizare şi funcţionare a instituţiilor
politico-administrative, cât şi formele pe care le îmbracă această acţiune.
Actul administrativ, ca
act de organizarea executării şi executare propriu-zisă a legilor, constituie
principalul mijloc juridic care stă la baza activităţii autorităţilor
administraţiei publice.
Actele juridice sunt manifestări de voinţă unilaterale, bilaterale
sau multilaterale prin care iau naştere, se modifică, se transmit ori încetează
anumite drepturi şi obligaţii, în cadrul unor raporturi de drept cu caracter
general sau concret.
Autorităţile
administraţiei publice realizează în activitatea lor atât acte juridice
administrative, cât şi acte juridice civile. Din punct de vedere formal, acte
administrative sunt toate actele care provin de la autorităţile administrative,
realizate în activitatea de organizare a executării legii şi de executare în
concret a acesteia. Astfel în această categorie includem actele administrative
de autoritate, actele administrative preparatorii, actele administrative
consultative, actele administrative de executare, actele doveditoare,
dispoziţiile curente de serviciu şi actele de îndrumare curentă, actele de
procedură, actele administrative de gestiune şi actele
administrativ-jurisdicţionale.
Actele administrative de autoritate sunt emise în mod unilateral de
organele administrative, în temeiul puterii publice pentru naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Ele pot fi normative sau
individuale.
Actele preparatorii determină elaborarea unui act juridic
administrativ, învederând necesitatea măsurilor luate, oportunitatea şi
raţiunea lor practică. Amintim printre acestea, actele în care se consemnează
cercetările ce se efectuează în urma unor reclamaţii ori sesizări, anchetele
administrative, actele de revizie contabilă şi cele care cuprind verificările
sau constatările făcute de organele competente.
Actele administrative consultative au un rol deosebit în apărarea
legalităţii şi ele sunt: avizul, acordul, aprobarea, confirmarea şi ratificarea
unui act juridic.
Avizele sunt păreri pe care organul care emite un act le cere altui
organ sau unei persoane putând fi:
facultative, consultative şi conforme (obligatorii). Cererea avizului facultativ rămâne la
latitudinea organului emitent al actului iar dacă l-a cerut, nu este obligat să
ţină seama de opinia pe care o exprimă. Avizele
consultative trebuie cerute de organul emitent al actului, altfel actul
respectiv devine ilegal. Cu toate acestea, organul emitent nu este ţinut să
respecte conţinutul avizului consultativ. Avizele
conforme conţin opinii obligatorii pentru organul emitent al unui act care
trebuie să le ceară celui îndrituit de lege, însă aceste avize nu obligă la
emiterea actului. Prin urmare, dacă organul emitent nu este de acord cu
conţinutul avizului, poate să nu emită actul respectiv.
Actele administrative care
condiţionează caracterul executoriu al unui act de autoritate sunt: acordul,
aprobarea. confirmarea şi ratificarea.
Acordul condiţionează legalitatea actului emis şi exprimă
consimţământul altui organ administrativ în legătură cu acest act. El poate fi
prealabil, concomitent sau posterior emiterii unui act administrativ. Acordul
prealabil se deosebeşte atât de avizul facultativ, cât şi de cel consultativ.
Bunăoară, spre deosebire de avizele facultative şi consultative, când organul
emitent poate lua măsuri contrare opiniei exprimate prin aviz, în cazul
acordului prealabil legea cere consimţământul unui alt organ şi nu numai opinia
lui. Totodată acordul prealabil se deosebeşte şi de avizul conform. În timp ce
avizul conform nu produce el însuşi efecte juridice, în cazul acordului acesta
este o manifestare de voinţă care se alătură voinţei emitentului actului. Prin
urmare, acordul prealabil nu obligă autoritatea emitentă să pună în executare
acel act .
În dreptul nostru, de cele
mai multe ori, organul al cărui acord se cere pentru valabilitatea unui act
administrativ este superior în ierarhia administrativă, celui care emite actul.
În acest caz, dacă acordul este cerut de lege înainte de emiterea actului, el
este numit uneori şi autorizaţie. (1)
Aprobările sunt în general manifestări de voinţă ale organului
superior prin care acesta se declară de acord cu un act emis de un organ
inferior care fără această manifestare de voinţă posterioară lui nu ar produce
conform legii efecte juridice. Aprobarea nu adaugă nimic la efectele juridice
ale actului aprobat. (2)
Confirmarea presupune un act administrativ prealabil al unui organ
inferior al administraţiei publice care devine valabil odată ce organul
ierarhic superior s-a declarat de acord cu conţinutul lui. În dreptul
administrativ confirmarea are trei accepţiuni. Uneori această noţiune este
folosită pentru a comunica unei persoane interesate că organul emitent al unui
act înţelege să-şi menţină punctul de vedere exprimat anterior. În acest caz
confirmarea nu produce nici un efect şi nici nu condiţionează valabilitatea
actului emis anterior. În alte cazuri confirmarea este dată pentru a acoperi un
viciu al actului emis anterior. Această confirmare este de fapt un act
administrativ distinct de cel confirmat şi produce efecte retroactive uneori,
dacă sunt întrunite condiţiile de retroactivitate ale actelor administrative.
De asemenea noţiunea confirmării are semnificaţia unei forme procedurale,
atunci când organul superior dă de fapt o aprobare, fără care actul anterior nu
poate fi pus în executare.
Ratificarea este manifestarea de voinţă a unui organ administrativ
superior prin care îşi dă acordul cu privire la conţinutul actului administrativ
al unui organ inferior care însă se bucură din momentul emiterii lui de toate
caracteristicile actelor administrative, fiind executoriu prin el însuşi. Prin
urmare, ratificarea constituie modalitatea prin care organul ierarhic superior
îşi exercită dreptul de control asupra acestor acte şi descarcă de răspundere
organul emitent.
Actele de executare sunt manifestări de voinţă ale organelor
administraţiei publice prin care se aduc la îndeplinire actele juridice
administrative ori judecătoreşti sau chiar direct dispoziţiile legii, fără a
crea raporturi juridice noi, dar producând anumite efecte de drept. Asemenea
acte sunt bunăoară poprirea executorie, sechestrul aplicat pentru recuperarea
unor creanţe, luarea unei inscripţii ipotecare asupra unui imobil, etc.
Actele doveditoare sunt înscrisuri cu putere probatorie ce provin
de la autorităţile administrative, prin care se atestă existenţa unui raport
sau act juridic, ori a unei situaţii de fapt sau de drept, purtând în general
denumirea de certificate sau adeverinţe.
Dispoziţiile curente de serviciu şi actele de îndrumare curentă sunt
manifestări de voinţă care vizează buna funcţionare a autorităţilor
administraţiei publice. Aceste dispoziţii nu sunt acte juridice pentru că nu
crează drepturi sau obligaţii noi, ci au ca scop numai realizarea unor drepturi
sau obligaţii stabilite anterior prin alte acte cu caracter juridic.
Actele de procedură au menirea de a asigura legalitatea elaborării
sau executării actelor administrative şi de a ocroti drepturile persoanelor
care se află într-un litigiu sau între care s-a legat raportul juridic dat.
Aceste acte deşi nu au caracter juridic pot produce unele efecte de drept.
Bunăoară, somaţia adresată debitorului înainte de chemarea în judecată atrage
obligarea acestuia la cheltuielile de judecată, chiar dacă a recunoscut datoria
la prima înfăţişare. Deasemenea înştiinţarea de plată ori somaţia adresată de
organele financiare unui contribuabil, care nu a plătit impozitul are ca efect
punerea în întârziere şi trecerea la executarea silită, în cazul în care
debitul nu este acoperit în termenul prevăzut de lege.
Actele administrative de gestiune sunt acte juridice încheiate de
organele administrative pentru gospodărirea şi dezvoltarea patrimoniului
aparţinând proprietăţii publice, având ca prototip contractele administrative.
Actele administrativ-jurisdicţionale sunt emise de organele de
jurisdicţie administrativă în soluţionarea litigiilor apărute între
administraţie şi administraţi în condiţiile legii
Autorităţile administraţiei
publice au sarcini nu numai în conservarea şi dezvoltarea proprietăţii publice,
ci şi în gospodărirea, mărirea sau micşorarea patrimoniului proprietăţii
private a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale. În realizarea
acestei activităţi autorităţile administrative pot intra în relaţii cu
particularii, încheind acte civile fie sub forma contractelor civile, fie
comerciale.
Diversitatea căilor
juridice de realizare a activităţii administrative evidenţiază faptul că pe
lângă asemănări, între ele există şi deosebiri. Principala deosebire o
constituie regimul juridic aplicabil acestor acte. În timp ce actelor
administrative unilaterale şi contractelor admnistrative li se aplică un regim
de drept public, actelor de natură civilă li se aplică un regim de drept
civil sau comercial.
Activitatea materială a administraţiei publice se realizează prin
fapte materiale juridice producătoare de efecte juridice, ca urmare a
transformărilor ce se produc în lumea materială înconjurătoare, operaţiuni materiale
tehnice sau administrative care au semnificaţia unor lucrări de birou,
efectuate de personalul autorităţilor administraţiei publice, şi servicii
publice, create pentru satisfacerea unor nevoi de interes general.
Mijloacele instituţionale ale administraţiei publice cuprind
instituţiile politico-administrative, înzestrate atât cu puterea de comandă
socială, cât şi cu prerogativele executării legilor, şi autorităţile
administrative care asigură organizarea executării şi executarea în concret a
legilor sau prestarea de servicii publice.
Prin natura activităţii pe
care o desfăşoară, instituţiile politico-administrative sunt inseparabil legate
de înfăptuirea politicii statului în domeniul administraţiei publice, având un
rol important în structurarea interesului general ca valoare politică.
Conform art. 102 din Constituţie, Guvernul, potrivit
programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice. Deci Guvernul fiind în principal o autoritate politică,
în baza dreptului de comandă socială stabileşte valorile politice de interes
general pentru întreaga societate, potrivit programului său de guvernare
acceptat de Parlament. Ca autoritate administrativă Guvernul realizează atât
valorile politice exprimate în legile Parlamentului, cât şi în propriile sale
acte adoptate în baza delegării legislative sau a autonomiei normative.
Guvernul numeşte câte un
prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Prefectul este o
autoritate politico-administrativă care reprezintă pe plan local administraţia
guvernamentală, având menirea de a realiza valorile politice stabilite în
programul de guvernare şi de a conduce serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale de specialitate din unităţile
administrativ-teritoriale.
Consiliile locale şi
primarii fiind autorităţi administrative autonome, constituite în urma jocului
politic, rezolvă trebuinţele publice din comune şi oraşe, în condiţiile legii,
având un rol determinat în structurarea interesului public local, ca valoare
politică.
Consiliul judeţean
constituit în urma alegerilor este autoritatea administraţiei publice care
coordonează activitatea consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea
realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Autorităţile
administrative realizează trebuinţele sociale, valorizate politico-normativ, în
conformitate cu dispoziţiile legale.
Asigurarea ordinii publice
prin măsuri de poliţie administrativă şi gestionarea serviciilor publice,
reprezintă formele acţiunii administrative ale autorităţilor administraţiei
publice.
2. Personalitatea juridică şi acţiunea administrativă
Potrivit articolului 26
din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice(3) organele
centrale şi locale ale administraţiei de stat, dacă au un plan de cheltuieli
propriu şi dreptul să dispună independent de creditele bugetare acordate sunt
în condiţiile legii persoane juridice. Astfel de persoane pot fi înfiinţate
prin legi ale Parlamentului, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului precum şi
prin acte administrative ale organelor centrale sau locale ale administraţiei
publice.
Persoana juridică îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organelle sale iar
actele acestora realizate în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt
ale persoanelor juridice însăşi(4).
Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea autorităţilor
administraţiei publice de a fi subiecte de drept în raporturile juridice de
realizare a acţiunii administrative. În astfel de situaţii când apar litigii în
legătură cu actele administrative ale acestor organe, calitatea de subiect de
drept, în contenciosul administrativ, o poate avea autorul actului. Când însă se solicită şi
plata unor despăgubiri civile, în proces, alături de autorul actului trebuie să
figureze şi persoana juridică din care face parte organul administrativ,
întrucât instanţa nu poate obliga la plata despăgubirilor civile, decât un
subiect de drept civil(5).
Potrivit art.13 din Legea
contenciosului administrativ, acţiunile în justiţie prevăzute de această lege
pot fi formulate şi personal împotriva funcţionarului autorităţii publice care
a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă
se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru
întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea
fi obligată la plata daunelor în solidar cu autoritatea administrativă.
Persoanele juridice pot fi
clasificate în persoane de drept privat şi persoane de drept public. Această
distincţie, nu prezintă nici un interes dacă nu există reglementat, pentru
persoanele publice, un regim juridic special, derogatoriu de la dreptul comun.
În literatura de
specialitate se consideră, că persoane juridice publice sunt autorităţile care
se încadrează în categoria colectivităţilor teritoriale şi a grupărilor de
persoane fizice dotate cu personalitate juridical(6).
Colectivităţile teritoriale sunt prevăzute în Constituţie şi în
legea organică ce le reglementează activitatea, au personalitate juridică iar
legiuitorul este cel care le determină statutul, organizarea şi atribuţiile.
Prin urmare, persoane de
drept public sunt autorităţile statale ce exercită funcţiile statului şi care
cu puţine excepţii au personalitate juridică. Astfel de persoane morale publice
sunt bunăoară Camera Deputaţilor, Senatul, Preşedenţia României, Guvernul,
ministerele şi celelalte organe de specialitate din subordinea Guvernului,
autorităţile de specialitate autonome etc.
Grupurile de persoane fizice dotate cu personalitate juridică sunt
cunoscute sub denumirea de stabilimente publice sau, cum sunt calificate de numeroşi autori
străini, corporaţii.
În România persoanele
juridice de drept public se creează numai prin lege şi poată denumirea generică
de autorităţi publice sau instituţii
publice. Potrivit Ordonanţei
Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, persoanele fizice şi
juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în
interesul colectivităţii locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial, pot constitui
asociaţii şi fundaţii care sunt persoane juridice de drept privat fără scop
patrimonial. Aceste persoane juridice pot fi recunoscute în condiţiile legii ca
fiind de utilitate publică pe o durată nedeterminată
3. Noţiunea de
autoritate administrativă
Pentru a înţelege noţiunea
de autoritate administrativă este necesar a defini atât termenii de
"autoritate", "organ", cât şi noţiunile de autoritate
publică, "organ public" şi "putere publică".
Termenul de autoritate poate fi privit, din punct de vedere
semantic, atât într-un sens material, cât şi formal. În sens material prin
autoritate înţelegem, un drept, o prerogativă, o împuternicire de a comanda, de
a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare. Sensul formal al termenului
priveşte un organ al puterii publice abilitat să ia măsuri şi să emită
dispoziţii cu caracter obligatoriu. Cuvântul provine din latinescul
"auctoritas" şi are semnificaţia de putere, temei, prestigiu,
garanţie, influenţă.
Prin autoritate publică înţelegem acea formă organizatorică a
ansamblului autorităţilor statale, ce este alcătuită dintr-un grup
instituţionalizat de oameni, care realizează, în temeiul puterii publice o
anumită activitate socială, în conformitate cu competenţa stabilită de lege.
Termenul organ are mai
multe accepţiuni. Din punct de vedere formal el desemnează o parte componentă a
unui mecanism ce are o anumită funcţie.
Organul public priveşte o formă organizatorică statală creată în
temeiul puterii publice, cu o anumită competenţă care poate fi realizată la
nevoie prin constrângere.
Prin putere, în sens material, se înţelege forţa organizată aparţinând
unui singur individ sau colectivităţi umane, concretizată în capacitatea
proprie de a stabili şi înfăptui interesele generale ale comunităţii şi de a le
impune la nevoie prin constrângere(7) În sens instituţional, puterea exprimă
autoritatea publică exercitată prin organisme specializate, în conformitate cu
anumite metode sau tehnici(8).
În literatura de
specialitate, dându-li-se termenilor de mai sus şi alte semnificaţii sintagma autoritate administrativă este privită
în mai multe accepţiuni.
Bunăoară într-o opinie se
apreciează că termenul de autoritate administrativă este mai larg decât acela
de organ al administraţiei publice. Se are în vedere că acest termen este
folosit de Legea contenciosului administrativ, în mod restrictiv cu referire la
controlul judecătoresc asupra actelor administrative de autoritate. Or astfel
de acte pot să facă şi alte organe din sistemul de organizare al statului sau
din sistemele de organisme nestatale(9).
Într-o altă opinie se
consideră că orice organ al administraţiei publice este totodată şi o
autoritate a administraţiei publice, dar nu orice autoritate a administraţiei
publice este şi organ al administraţiei publice. Teza se bazează pe ideea că,
noţiunea de autoritate publică întâlnită în legea fundamentală are o sferă de
cuprindere mai mare decât cea de organ. În această optică, calitatea de organ
nu o are orice structură organizatorică
statală, chiar dacă ea realizează una sau alta din puterile statului iar
această situaţie este mai nuanţată în sfera puterii executive. Se arată că Guvernul
şi ministerele sunt atât autorităţi publice, cât şi organe întrucât potrivit
articolului 116 alineatul 2 din Constituţie, au competenţa de a organiza în
subordinea lor organe de specialitate ori o asemenea competenţă, nu ar putea să
aibă dacă ele însele ar avea calitatea
de organe. Totodată se susţine că în sfera activităţii administrative sunt
organizate şi alte structuri pe care Constituţia nu le mai califică drept
"organe" ci ca "autorităţi". Asemenea structuri sunt
înfiinţate fie prin alegerea lor, fie potrivit legii, de o autoritate a
statului. Deci autorităţile autonome nefiind organizate pe principiul
subordonării ierarhice, nu au calitatea de organe. În concluzie autorul
precizează că noţiunea de organ al
administraţiei publice este specifică structurilor organizatorice
constituite în sistem, bazate pe subordonarea ierarhică şi nu pe autonomie(10)
În opinia majoritară se
consideră că legiuitorul constituant, în spiritul constituţionalismului modern,
identifică noţiunile de "putere publică," "autoritate
publică" şi "organ public," având sensul de colectiv de oameni
care exercită prerogativele de putere publică, în înfăptuirea unei activităţi
statale. Prin urmare "organul administraţiei publice" este o
categorie de autoritate care potrivit Constituţiei şi legilor este chemată să
execute legea sau, în limitele legii, să presteze servicii publice, uzând în
acest scop de prerogativele specifice puterii publice(11)
În general, în literatura
occidentală făcându-se distincţie între autorităţile publice şi activităţile
private sau activităţile private de interes public, pentru a se evoca acţiunea
administrativă se utilizează mai multe noţiuni, cu aceiaşi semnificaţie cum
sunt bunăoară, structuri administrative, instituţii administrative, putere
administrativă etc. Totodată se face deosebire între persoanele morale de drept
public şi persoanele morale private(12).
Într-o opinie se
precizează însă, că pentru a se evita confuziile care se fac pe de o parte
între persoanele morale (publice sau private) însărcinate cu activităţi
administrative şi pe de altă parte persoanele fizice care le reprezintă în
viaţa juridică, numai ultimele merită apelativul de autorităţi administrative,
cu condiţia ca ele să fie abilitate să ia decizii unilaterale(13).
Pe baza legislaţiei în
vigoare din ţara noastră, ce determină regimul juridic al actelor
administrative şi controlul judecătoresc asupra acestora, noţiunea de
autoritate administrativă poate fi privită într-un sens larg, cuprinzând toate
autorităţile publice care realizează acţiunea administrativă şi într-un sens
restrâns, vizând numai organele de decizie ale persoanei publice.
În cadrul realizării
acţiunii administrative noţiunea de autoritate administrativă şi organ
administrativ sunt identice fiind totodată utilizate şi alte noţiuni cu acelaşi
înţeles, cum sunt instituţii administrative, structuri administrative, servicii
publice etc.
Prin urmare autoritatea administrativă este o formă
organizatorică a aparatului de stat dotată cu personalitate de drept public şi
creată în temeiul puterii publice, pentru organizarea executării şi executarea
în concret a legilor, într-o ramură sau domeniu ale activităţii sociale.
3.1 Clasificarea autorităţilor
administrative
Între autorităţile
administrative există mai multe deosebiri care sunt determinate în primul rând
de modul lor de formare, organizare, funcţionare, atribuţii etc.Pentru
evidenţierea acestor deosebiri avem în vedere mai multe criterii care stau la
baza clasificării autorităţilor administrative.
Bunăoară după criteriul modului de formare,
autorităţile administrative se împart
în autorităţi alese cum sunt:
consiliile judeţene, consiliile locale, primarii, şi în autorităţi numite atât la nivel central, cât şi
local.
Privind natura lor autorităţile administrative
se clasifică în autorităţi colegiale
care sunt alcătuite din mai multe persoane (Guvernul, consiliile judeţene,
consiliile locale etc.) şi autorităţi
unipersonale, adică organe conduse de o singură persoană (ministrul,
prefectul, primarul etc).
Autorităţile colegiale îşi
desfăşoară activitatea în prezenţa unui anumit cvorum şi deliberează cu o
anumită majoritate în condiţiile legii. Autorităţile unipersonale emit acte
administrative în realizarea atribuţiilor ce le-au fost conferite, pe baza
opţiunii lor, potrivit competenţei stabilite de lege.
O altă clasificare a
autorităţilor administrative se poate realiza după competenţa lor materială şi
teritorială. Bunăoară după criteriul competenţei materiale autorităţile
administraţiei publice se împart în autorităţi
cu competenţă generală, ce au atribuţii în toate domeniile activităţii
administrative şi autorităţi de
specialitate care realizează administraţia publică, într-o ramură sau
domeniu ale activităţii sociale.
La rândul lor autorităţile
de specialitate se clasifică în autorităţi de ramură sau de domeniu. Deosebirea
dintre aceste autorităţi constă în faptul că în timp ce organele de ramură
vizează activitatea dintr-un anumit sector al administraţiei publice, organele
de domeniu conduc sub anumite aspecte activitatea din mai multe ramuri.
Organele de domeniu pot fi împărţite în organe de sinteză, organe de coordonare
şi organe de control(14).
Organele de sinteză au ca sarcină principală realizarea unor
generalizări a datelor celor mai substanţiale ale realităţii sociale, pentru ca
în raport de aceasta, organele competente să adopte actele decizionale cele mai
adecvate.
Organele de coordonare conduc activitatea altor organe centrale de
specialitate ale administraţiei publice, cu care se conjugă ori sunt conexe.
Organele de control sunt create pentru verificarea activităţii
economico-sociale a tuturor autorităţilor administrative, sub anumite aspecte.
După competenţa teritorială, autorităţile administraţiei publice se
clasifică în autorităţi centrale, ce au competenţă pe întreg teritoriul ţării
şi autorităţi locale care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale.
3.2. Părţile constitutive ale autorităţilor
administrative
Pentru realizarea acţiunii
administrative fiecare autoritate este formată dintr-un colectiv de persoane
fizice care poartă denumirea de funcţionari, organizaţi în diferite
compartimente şi îndeplinind anumite funcţii. Unii funcţionari realizează
activitatea de conducere, materializată prin acte de decizie iar alţii fiind funcţionari
de execuţie, realizează operaţiuni administrative sau gestionează servicii
publice.
Compartimentele şi
categoriile de funcţionari alcătuiesc structura internă a autorităţii
administrative. Compartimentele sunt grupuri compacte de persoane unite sub o
unică autoritate pentru a-şi asuma, în mod permanent sau temporar, un anumit
rol bine precizat(15). Între membrii grupului unui compartiment şi autoritatea
de decizie iau naştere relaţii de subordonare ierarhică, în timp ce
funcţionarii de execuţie, pentru realizarea atribuţiilor lor pot intra în
relaţii de colaborare.
În raport de relaţiile
care se stabilesc între funcţionarul de decizie din cadrul unui compartiment
administativ şi funcţionarii de execuţie, distingem compartimentele elementare
şi compartimentele complexe(16).
Compartimentele elementare presupun ca între funcţionarul de
decizie şi cei de execuţie să nu se mai interpună nici o altă autoritate.
Bunăoară biroul este o structură organizatorică administrativă elementară.
Între şeful de birou şi funcţionarii de execuţie, ce compun biroul nu se
interpune nici o altă autoritate.
Compartimentele complexe sunt alcătuite din mai multe compartimente
elementare fiind supuse unei singure autorităţi, căreia i se subordonează
funcţionarii de decizie şi cei de execuţie.
În cadrul autorităţilor
administrative organizate în mai multe compartimente complexe, prin delegări
succesive de autoritate se stabileşte o
linie ierarhică între conducătorul compartimentului complex şi ceilalţi
funcţionari de decizie. Bunăoară într-un minister o astfel de linie ierarhică
se formează între următoarele structuri organizatorice: birou, serviciu,
direcţie, direcţie generală şi departament.
Biroul se constituie atunci când îndeplinirea unor activităţi
omogene reclamă o delimitare organizatorică iar volumul de muncă este mai mic
decât al unui serviciu.
Serviciul se organizează pentru realizarea unei activităţi
importante, cu un volum de muncă mai mic decât al direcţiei, şi cuprinde mai
multe birouri.
Direcţia este alcătuită din mai multe servicii sau birouri
independente şi desfăşoară diferite activităţi complementare.
Direcţia generală se constituie pentru delimitarea organizatorică a
unui grup de activităţi ce reprezintă o ramură, subramură sau sector, dacă
volumul şi importanţa activităţii reclamă aceasta.
Departamentul asigură conducerea unitară a unei ramuri sau a unui
sector de activitate şi poate avea mai multe direcţii generale.
Având în vedere că într-un
organism complex se stabilesc mai multe linii ierarhice, conducătorii
compartimentelor cu acelaşi grad de independenţă faţă de conducerea organului
administrativ se află la acelaşi nivel ierarhic(17)
Pentru ca fiecare
funcţionar să cunoască locul pe care-l ocupă în ierarhia administrativă şi
atribuţiile pe care le are de îndeplinit, în cadrul structurii organizatorice
din care face parte, este necesar a întocmi şi cunoaşte organigrama autorităţii
administrative respective.
Organigrama reprezintă o redare schematică în toate detaliile, a
organizării, a subordonării şi a legăturilor dintre compartimentele unei
autorităţi administrative.
Pe lângă organigramă, în
cadrul fiecărei autorităţi administrative se realizează o descriere completă a
structurii organizatorice interne, printr-un regulament de organizare şi funcţionare.
Acest regulament este un act juridic
care precizează atât atribuţiile şi legăturile directe şi indirecte pe care le
are de îndeplinit fiecare funcţionar, cât şi relaţiile ce se stabilesc între
compartimentele autorităţilor administrative.
Alături de personalul
administrativ, mijloacele materiale şi financiare cu care sunt înzestrate
autorităţile administrative şi competenţa de care dispun sau capacitatea pe
care o exercită, constituie celelalte elemente ale acestor autorităţi.
Mijloacele materiale şi financiare ale autorităţilor administrative
servesc la realizarea acţiunii administrative fiind stabilite prin lege. De
regulă mijloacele materiale ale autorităţilor administrative sunt supuse unui
regim derogatoriu de la dreptul comun, fiind scoase din circuitul civil. Dar pe
lângă terenuri, clădiri şi alte mijloace de domeniu public, autorităţile
administrative sunt înzestrate cu mobilier şi echipament de birou care trebuie
adaptate la cerinţele specificului acţiunii administrative realizate, fiind
supuse unui regim juridic de drept comun.
Mijloacele financiare sunt
primite de către autorităţile administrative de la buget, în funcţie de nevoile
lor, sub forma creditelor bugetare. În acest scop autorităţile administrative
îşi întocmesc planul financiar propriu, în care se prevede modul de utilizare a
creditelor bugetare. Conducătorii autorităţilor administrative care pot dispune
de creditele bugetare poartă denumirea de ordonatori de credite. Regimul
juridic al acestor mijloace financiare este reglementat de normele dreptului
financiar.
3.3. Competenţa autorităţilor administrative
Competenţa este categoria care desemnează ansamblul atribuţiilor
unor organe administrative, compartimente sau persoane şi limitele exercitării
lor(18). Pentru asigurarea unităţii de acţiune, exercitarea competenţei
autorităţilor administrative se realizează în cadrul unei ierarhii interne, pe
funcţii şi compartimente.
Competenţa nu trebuie
confundată cu capacitatea administrativă care este aptitudinea autorităţilor
administrative de a fi subiecte în raporturile juridice de realizare a
competenţei lor. (19)
În timp ce capacitatea
administrativă presupune posibilitatea autorităţilor administrative de a
acţiona în nume propriu, atribuţiile ce formează conţinutul competenţei sunt
repartizate compartimentelor interne şi funcţionarilor acestuia care asigură
astfel unitatea de acţiune, în organizarea executării şi executarea în concret
a legii. De asemenea capacitatea administrativă nu poate fi transmisă altui
subiect de drept, spre deosebire de competenţă care poate fi delegată sau
repartizată, în total sau în parte, altor organe administrative sau structuri
organizatorice.
3.3.1. Caracterele competenţei
În procesul deosebit de complex al realizării acţiunii
administrative, se evidenţiază mai multe însuşiri ale competenţei autorităţilor
administrative şi anume: caracterul legal, caracterul autonom, caracterul
obligatoriu, caracterul continuu şi necondiţionat.
Caracterul legal priveşte stabilirea competenţei autorităţilor
administrative prin lege. Acest fapt presupune că odată ce legea a
determinat competenţa unui organ
administrativ acesta nu poate să o transmită altui organ decât în condiţiile
legii. Bunăoară în cazul repartizărilor de atribuţii, organul colegial poate hotărî
ca anumite atribuţii să fie exercitate în perioada dintre şedinţe sau chiar
permanent, de către anumiţi funcţionari de decizie sau de alte organe de
conducere. În situaţia în care legea prevede posibilitatea delegării
atribuţiilor, funcţionarii de decizie pot încredinţa exercitarea atribuţiilor
lor legale altor funcţionari fie în totalitate, fie numai în parte.
Când din diferite motive
funcţionarii de decizie sunt împiedicaţi să-şi exercite atribuţiile, ei pot fi
înlocuiţi cu alţi funcţionari. În unele situaţii această înlocuire poate fi
făcută chiar de către cel înlocuit, care are astfel posibilitatea să-şi
desemneze înlocuitorul sau legea prevede în mod expres cine este înlocuitorul
de drept.
Caracterul autonom presupune independenţa autorităţilor
administrative, în exercitarea atribuţiilor ce formează conţinutul competenţei
lor. Prin urmare, organul ierarhic superior nu se poate substitui organului
subordonat şi să-i exercite atribuţiile.
Caracterul obligatoriu al competenţei evidenţiază faptul că
exercitarea competenţei nu este o facultate a organului administrativ, asemenea
unui drept subiectiv, ci o obligaţie, întrucât drepturile conferite autorităţii
faţă de celălalt subiect al raportului juridic sunt îndatoriri legale.
Neîndeplinirea atribuţiilor legale de către autorităţile administrative
reprezintă o ilegalitate. Cu toate acestea, caracterul obligatoriu al
competenţei, nu contravine dreptului de apreciere recunoscut autorităţilor
administrative în exercitarea atribuţiilor lor.
Caracterul continuu şi necondiţionat al competenţei presupune
exercitarea de către autorităţile administrative a atribuţiilor lor legale, în
mod permanent, fără întrerupere şi fără condiţii.
3.3.2.
Clasificarea competenţei
autorităţilor administrative
Competenţa autorităţilor
administrative poate fi materială,
teritorială şi temporară.
Competenţa materială (raţionae materiae) desemnează sfera
atribuţiilor administrative stabilite prin lege. Această competenţă poate fi generală şi specială.
Competenţa materială generală presupune exercitarea atribuţiilor în toate
domeniile acţiunii administrative fie la nivel local, fie la nivel naţional.
Competenţa materială specială se referă la situaţia în care autoritatea
administrativă acţionează doar într-o ramură sau domeniu ale activităţii
sociale.
Competenţa
teritorială (raţionae loci) desemnează limitele
spaţiale sau geografice ale acţiunii autorităţilor administrative, în care îşi
exercită competenţa materială.
Competenţa temporară (raţionae temporis) se referă la perioada de
timp în care o autoritate administrativă îşi exercită atribuţiile conferite de
lege. De principiu, autorităţile administrative sunt constituite pe o perioadă
de timp nelimitată. Prin excepţie, autorităţile eligibile îşi exercită
atribuţiile legale, numai pe perioada mandatului pentru care au fost alese.
Note bibliografice
PARTEA II-A
CAPITOLUL
I
Acţiunea administrativă
1. T. Drăganu, Actele de drept administrativ,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 114;
2. ibidem;
3. Publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30
ianuarie 1954, modificat prin Legea nr. 4/1956, publicată în B. Of. nr. 11 din
4 aprilie 1956;
4. Decretul nr. 31/1954;
5.
A se vedea supra, punctul 40, pagina 25;
6. J. M. de Forges, op. cit., p. 93;
7. T. Drăganu, op. cit., p. 61;
8.
C. Ionescu, op. cit., vol. I, p. 208;
9. ibidem;
10.
Al. Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1993, p.
57;
11.
Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Editura Lex, 1996,
p. 292;
12. A. Iorgovan, op. cit.,
vol. II, p. 352;
13. G. Vedel, P. Delvolve,
op. cit., p. 1036;
14.
J. M. de Forges, op. cit., p. 102;
15.
I. Iovănaş, op. cit., p. 114;
16.
ibidem, p. 116;
17.
ibidem;
18.
ibidem;
19.
ibidem, p. 121;
CAPITOLUL II
ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
A. Mijloacele
juridice de realizare a acţiunii administrative
1. Actul
administrativ unilateral
1.1.
Noţiunea şi definirea actului
Actul administrativ
unilateral este principalul mijloc juridic folosit de autorităţile
administrative pentru realizarea atribuţiilor ce le revin în organizarea
executării şi executarea în concret a legilor .
În activitatea practică
pentru desemnarea actului administrativ unilateral se folosesc diferite
denumiri , în funcţie de organul de la care emană actul sau de specificul
activităţii administrative . Bunăoară, actele juridice ale Guvernului sunt
ordonanţele, hotărârile şi regulamentele de aplicare a legilor, primul-ministru
emite decizii cu caracter individual, organele centrale de specialitate emit
ordine, instrucţiuni, norme metodologice, circulare, etc., prefectul emite
ordine, comisia judeţeană consultativă adoptă hotărâri, consiliul local şi cel
judeţean adoptă hotărâri, iar primarul şi preşedintele consiliului judeţean
emit dispoziţii.
În literatura de
specialitate pentru noţiunea actului administrativ unilateral se foloseşte şi
denumirea de act de drept administrativ, subliniindu-se astfel regimul juridic
al acestui act .
Actul administrativ
unilateral este ca toate actele juridice un act de voinţă, destinat a produce o
schimbare în raporturile de drept existente la un moment dat, adică o
modificare a ordinei juridice. Fiind acte de autoritate, actele administrative
unilaterale se adoptă sau se emit în realizarea funcţiei administrative a
statului, de înfăptuire a intereselor generale ale societăţii. Executarea lor
este asigurată de puterea publică, care în caz de nevoie poate recurge la
mijloace de coerciţiune, întrucât nerespectarea prevederilor acestor acte
atrage sancţionarea celor vinovaţi, în condiţiile legii.
Actele administrative
unilaterale pot fi clasificate după mai multe criterii. O importanţă deosebită
prezintă clasificarea acestor acte, în acte administrative normative şi acte
administrative individuale, având în vedere întinderea efectelor juridice pe
care le produc .
Actele normative cuprind reglementări de principiu, formulate în
abstract, fără a se adresa unor persoane dinainte determinate .
Ori de câte ori efectul
juridic al manifestării de voinţă, conţinută în actul administrativ constă în
crearea, modificarea, suspendarea sau desfiinţarea unor drepturi şi
obligaţii,pentru una sau mai multe persoane, dinainte determinate, actul juridic va avea un caracter individual.
Actele administrative individuale pot fi împărţite în:
acte prin care se stabilesc drepturi sau obligaţii determinate pentru subiectul
sau subiectele cărora li se adresează; acte prin care se conferă un statut
pesonal sau acte atributive de statut personal; acte prin care se aplică
constrângerea administrativă; acte administrativ-jurisdicţionale.
1.2.
Elementele actului administrativ unilateral
Principiul legalităţii
activităţii administraţiei publice impune ca actul administrativ unilateral să
fie realizat, ţinându-se seama de elementele caracteristice ale actului
juridic.
Elementele actului
administrativ unilateral sunt trăsături esenţiale care determină caracterul
juridic al manifestării de voinţă a administraţiei publice. Aceste elemente pot
fi formale sau materiale. Elementele de natură formală sunt competenţa organului emitent şi forma
actului administrativ. Elementele de natură materială sunt motivele sau cauza
deciziei administrative, obiectul actului şi scopul acestuia .
1.3. Condiţiile de legalitate ale actului
administrativ unilateral
Actul administrativ fiind o categorie a deciziei
administrative trebuie să îndeplinească atât condiţiile generale ale oricărei
decizii, cât şi condiţiile speciale, caracteristice actului de drept
administrativ.
Condiţiile de legalitate
ale actului administrativ unilateral sunt următoarele: actele să fie emise de
către autorităţile colegiale sau unipersonale în limitele competenţei lor
materiale şi teritoriale; conţinutul actului să fie conform normelor legale;
actele să fie emise în forma şi cu procedura cerută de lege; actele trebuiesc
să corespundă scopului cerut de normele legale.
1.4. Trăsăturile caracteristice ale actului
administrativ unilateral
Actele administrative
unilaterale au mai multe trăsături caracteristice care le individualizează în
categoria actelor juridice. Aceste trăsături sunt caraterul unilateral, legal,
obligatoriu, executoriu şi oportun .
Actele administrative
unilaterale sunt acte juridice emise în temeiul puterii publice pentru a da
naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice de drept administrativ. Caracterul unilateral al acestui act constă în faptul că el
este emis în cadrul activităţii executive, de organizare a executării legii şi
de executare în concret a acesteia, fără participarea sau consimţământul
subiectelor de drept cărora li se adresează.
Caracterul legal al
actului administrativ unilateral
rezultă din obligativitatea emiterii lui, pe baza şi în conformitate cu legea
care îl reglementează, cuprinzând o dispoziţie , un ordin pe care autoritatea
administrativă emitentă îl dă particularilor sau altor organe administrative
din subordine.
Actele administrative
unilaterale sunt adoptate sau emise de regulă de către autorităţile
administrative din sistemul administraţiei publice . Astfel de acte însă, pot
fi adoptate sau emise, în condiţiile legii, şi de alte autorităţi.
Obligativitatea actelor
administrative unilaterale rezultă din exerciţiul puterii publice, cu care sunt
abilitate autorităţile administrative emitente. Această obligativitate priveşte
atât organul emitent şi organul ierarhic superior, cât şi subiectele de drept,
care cad sub incidenţa actului administrativ de autoritate. Astfel actele
administrative unilaterale sunt obligatorii pentru organul emitent, atâta timp
cât sunt în vigoare, adică nu au fost revocate, anulate sau abrogate. Totodată,
aceste acte sunt obligatorii şi pentru autorităţile ierarhic superioare celor
emitente, cu precizarea că dacă actele normative ale organului emitent pot fi
abrogate sau modificate de către organul ierarhic, actele individuale, deşi pot
fi anulate ca ilegale, nu pot fi înlocuite cu altele de către acesta când au
fost emise în limitele unei competenţe exclusive. De asemenea actele
administrative unilaterale sunt obligatorii şi pentru toate subiectele de drept
care desfăşoară o activitate ce intră sub incidenţa prevederilor lor.
Actele administrative
unilaterale fiind acte de autoritate publică se execută din oficiu, fără a mai fi necesară intervenţia
instanţelor de judecată, pentru a le învesti cu formulă executorie. Dacă însă
acest act vatămă interesele legitime sau drepturile subiective ale persoanelor
pe care le vizează, cei în cauză se pot adresa organului emitent pe calea
recursului graţios sau organului superior, cu un recurs ierarhic, ori
instanţelor judecătoreşti competente.
Caracterul oportun al
actului administrativ unilateral se determină în funcţie de actualitatea
actului emis care trebuie să fie în concordanţă deplină cu scopul legii şi
necesităţile în continuă transformare ale societăţii iar realizarea sarcinilor
şi atribuţiilor legale se înfăptuiesc într-un termen optim şi cu cheltuieli
minime de resurse de muncă, materiale şi spirituale.
1.5.
Procedura adoptării sau emiterii actului administrativ unilateral
1.5.1.
Consideraţii generale
Procesul administrativ de
realizare a sarcinilor complexe care revin autorităţilor administrative, în
înfăptuirea funcţiei executive a statului presupune respectarea unui număr mare
de reguli de procedură şi formă ale actului administrativ unilateral. Scopul
acestor reguli şi formalităţi este acela de a permite administraţiei să
statueze în bune condiţii şi să protejeze administraţii contra arbitrariului
administrativ. Procedura administrativă poate să fie contencioasă sau
necontencioasă.
Procedura administrativă necontencioasă cuprinde ansamblul regulilor şi formalităţilor impuse
autorităţilor administrative , în elaborarea actelor juridice iar procedura jurisdicţională sau
contencioasă constă în activitatea acestor autorităţi de a soluţiona pe baza
principiului independenţei şi contradictorialităţii , litigiile dintre
administraţie şi administraţi , date în competenţa lor potrivit legii .
Procedura adoptării sau
emiterii actului administrativ unilateral este o procedură necontencioasă şi
cuprinde mai multe activităţi desfăşurate de funcţionarii de decizie şi
execuţie ai autorităţii care elaborează actul sau ai altor autorităţi ce
concură la emiterea sau adoptarea acestuia. Această procedură poate să fie elementară presupunând simpla
manifestare de voinţă a autorului actului, fără formalităţi deosebite sau complexă care cere îndeplinirea mai
multor reguli şi formalităţi, pentru ca actul administrativ să producă efecte
juridice valabile.
Spre deosebire de
procedura civilă care este reglementată numai prin lege, regulile şi
formalităţile procedurii administrative pot fi stabilite şi prin acte
normative, subordonate legii, emise chiar de autorităţile administraţiei
publice.
Bunăoară prin hotărârea
Guvernului 555/2001 s-a aprobat Regulamentul privind procedurile pentru
supunerea proiectelor de acte normative
spre adoptarea Guvernului.
Procedura administrativă
se declanşează din oficiu, la sesizare sau la cererea celor interesaţi iar
actele adoptate sau emise, în marea lor majoritate , sunt revocabile în
condiţiile legii.
Principiile care stau la
baza procedurii administrative sunt unele comune cu procedura jurisdicţională ca de
pildă, principiul legalităţii, principiul egalităţii în faţa administraţiei,
principiul dreptului la apărare, principiul rolului activ al autorităţilor
administrative iar altele sunt specifice
şi ţin de esenţa acestei proceduri. Bunăoară principiul necontradictorialităţii este un principiu de bază al procedurii administrative
necontencioase care presupune subordonarea părţilor raportului juridic
administrativ. Principiul nepublicităţii procedurii administrative
necontencioase constă în elaborarea actului administrativ, fără participarea
subiectelor cărora li se adresează iar principiul
indisponibilităţii, nu îngăduie
subiectelor pasive ale raportului juridic administrativ să dispună de crearea,
modificarea, desfiinţarea şi realizarea acestor raporturi, datorită
subordonării lor. Principiul
paralelismului formelor procedurale obligă autorii actelor administrative
să respecte aceleaşi reguli atât la adoptarea sau emiterea lor, cât şi la
modificarea, revocarea sau abrogarea acestora.
În general, adoptarea sau
emiterea actelor administrative unilaterale parcurge trei faze şi anume:
procedura prealabilă, procedura concomitentă şi procedura posterioară,
deosebindu-se unele de altele prin trăsături proprii .
Normele procedurale care
reglementează elaborarea actelor administrative de autoritate sunt numeroase
fiind cuprinse în diferite acte normative . Ele conţin o diversitate de reguli
juridice şi au un caracter relativ stabil . Prin urmare , pentru înfăptuirea
legalităţii, în activitatea administrativă şi înlăturarea arbitrariului, se impune
codificarea acestor norme în vederea creării unei concepţii unitare care să
stea la baza reglementării procedurii administrative de adoptare sau emitere a
actelor administrative.
1.5.2. Procedura prealabilă adoptării
sau emiterii actelor administrative
În această fază a procedurii administrative se desfăşoară
toate activităţile necesare pregătirii adoptării sau emiterii actului
administrativ de autoritate care diferă în funcţie de caracterul normativ sau
individual al actului. Aceste activităţi se materializează în diferite acte
preparatorii (pregătitoare) şi operaţiuni tehnico-materiale (administrative)
care deşi nu produc efecte juridice prin ele însele, fără îndeplinirea acestora
actele administrative unilaterale nu pot produce efecte juridice valabile.
În categoria actelor
preparatorii includem sesizarea şi iniţiativa emiterii sau adoptării actului
administrativ, propunerile, referatele, rapoartele, informările, procesele
verbale şi dările de seamă, proiectul actului juridic şi actele consultative,
avizele facultative, consultative şi conforme .
Operaţiile
tehnico-materiale fiind de regulă operaţiuni de birou cuprind : evidenţa
actelor juridice normative şi individuale, statistica, studiile, expertizele,
cercetările şi anchetele administrative, etc. .
1.5.3. Procedura
concomitentă adoptării sau emiterii actelor administrative
Pentru ca actele
administrative de autoritate să poată produce efecte juridice, în această fază
a procedurii administrative are loc manifestarea de voinţă a autorilor acestora
care se realizează în diverse modalităţi, în funcţie de natura organului care
emite sau adoptă actul. Bunăoară în cazul autorităţilor unipersonale
manifestarea de voinţă se înfăptuieşte prin semnarea înscrisului constatator al
actului juridic iar organele colegiale îşi exprimă voinţa, în cadrul unei
şedinţe prin mecanismul votului.
Faza concomitentă a
adoptării actului administrativ unilateral de către autorităţile colegiale
cuprinde trei etape şi anume: dezbaterea proiectului actului , deliberarea şi
votarea lui.
Dezbaterea este etapa confruntării de idei dintre membrii organului
colegial, pe marginea evaluării propunerilor cuprinse în proiectul de act
normativ. Această dezbatere poate fi precedată de prezentarea unor materiale
documentare ca de pildă referatele serviciilor de specialitate, expunerea de
motive a elaborării actului, citirea proiectului actului şi a avizelor
obţinute, etc.. În timpul discuţiilor se relevă însuşirea proiectului actului,
se aduc amendamente privind modul de reglementare a obiectului actului sau se
fac propuneri de completare ori chiar de respingere a acestuia. După
confruntarea de idei şi cristalizarea poziţiei participanţilor la dezbatere, se
trece la etapa următoare a deliberării .
Deliberarea ca etapă a adoptării actului administrativ unilateral
nu are un cadru organizatoric reglementat distinct de etapa dezbaterii, având
în vedere că participanţii la dezbateri îşi formează convingerile în funcţie de
opţiunile proprii, pe parcursul conturării unei anumite variante sau
alternative a reglementării obiectului actului administrativ. Prin urmare,
deliberarea este procesul psihic prin care participanţii la adoptarea actului
administrativ îşi formează opţiunile proprii, potrivit concepţiei pe care o au
despre această opţiune.
Exprimarea voinţei
organului colegial producătoare de efecte juridice se realizează prin
mecanismul votului. Operaţiunea de votare presupune mai multe reguli. Astfel se
impune verificarea cvorumului şi realizarea majorităţii necesare pentru
adoptarea valabilă a actului administrativ de autoritate. Supunerea la vot a
proiectelor actelor de autoritate trebuie să se facă de regulă în ordinea
efectuării propunerilor. Deasemenea se supun la vot propunerile care se exclud
în mod reciproc, evitându-se astfel repetarea votului de mai multe ori.
Totodată operaţiunea votării presupune alegerea modalităţii de votare care
diferă de la un sistem de vot la altul. Indiferent de modalitatea aleasă votul
poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprimă prin ridicare de mâini ,
ridicarea în picioare sau apel nominal iar votul secret se poate realiza prin
buletin de vot, prin bile sau chiar electronic.
Votul prin ridicarea de mâini şi prin ridicarea în picioare prezintă avantajul
simplităţii şi rapidităţii fiind modalitatea cea mai veche şi răspândită în
lume, în luarea unor decizii .
Apelul nominal constă în exprimarea votului "pentru" sau
"contra" deciziei, ce urmează a se lua, prin citirea numelui fiecărui
participant la adoptarea acestuia şi înregistrarea votului.
Votul cu buletine sau cu bile
are caracter secret fiind foarte precis, însă el nu permite cunoaşterea
poziţiei fiecărui participant la adoptarea deciziei pentru informarea opiniei
publice .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu